Saturday, December 10, 2011

Spital.

- În continuarea postării cu titlul "Lupta".-

-Ahhh.
Mă ridic îmcet în capul oaselor. Capul îmi bubuie, şi îmi simt corpul cât o buturugă uriaşă, care mă trăgea în jos. Patul pe care stau este unul cu o saltea tare rău de tot. Îmi deschid ochii, dar nu reuşesc să îi păstrez deschişi, pentru că în cameră este foarte multă lumină. Totul este alb în jurul meu, iar la o privire mai atentă îmi dau seama că sunt într-o cameră de spital. 
-Wow, wow, wow. Stai mai încet, nu trebuie să începi aşa din prima.
Era tipul super drăguţ din pădure. Ochi de tigru, păr şaten, cu început de freză gen JB, înalt bie făcut, dar instinctul meu de vânător nu putea să uite cum m-au atacat în pădure, el şi prietenii lui.
Vrea să se aproprie de mine să mă ajute să mă ridic, dar m-am ferit, iar el s-a dat în spate.
Nu voiam să mai zăbovesc aşa că am fost scurtă şi la obiect.
-Cum am ajuns aici, şi ce vrei de la mine?, am zis pe un ton nu chiar relaxat.
-Ei, ia-o şi tu încetul cu încetul. Deocamdată, am să îţi spun că eşti într-un loc sigur, şi că nu ai de ce să îţi faci griji. Eşti o persoană foarte specială, şi îmi pare destul de rău că am fost nevoiţi să te aducem aici, în felul ăsta, dar, ai opus rezistenţă...
"Da, sigur." Tipul s-a trântit din nou în fotoliul imens care părea al naibii de confortabil, continuând să spună.
-Eu sunt Gabriel, iar de acum în colo am să fiu garda ta de corp.
Şoc total. Ce naiba. Hai măi mă laşi, nu am eu nevoie de aşa ceva. Ce naiba, cum am trăit până acuma, am să mă descurc şi de acuma înainte, nu am nevoie de cineva care să îmi păzească spatele.
-Ce naiba, omule. Ce ţi-au dat să bei?, am încercat eu să mai destind atmosfera.
-Nimic. Dar chiar mi-ar prinde bine ceva tărie.
Off, tipul ăsta chiar nu prinde glumele.
-Cum te mai simţi?, mi-a zis cu o figură pe faţă care, îmi dădea impresia că îl interesează.
-Păi mai bine, adică mă doare capul.
Nu am vrut să tac, oricum nu vrea aveam cum să plec din camera asta, în situaţia în care mă aflam. Nu ştiu de cât timp mă aflam în camera de spital, dar sângele care îmi arde venele, îmi dă de înţeles, că de multă vreme.
-Îmi este foame..., am spus luându-mă cu mâna de burtă.
-Chiar mă întrebam când o să îmi zici.Poţi să mergi?
Nu am stat mult să mă gândesc şi am răspuns
-Nu ştiu.
-Bine atunci. Hai să vedem...
S-a apropiat de mine, şi m-a ajutat să mă ridic din pat. Sunt extrem de slăbită, iar picioarele îmi tremură.
-Ok, ia-o uşor.
Off este prea drăguţ... Nu prea aş fi crezut.
Braţele lui sunt foarte puternice şi mă ajută să îmi menţin echilibrul. Fac câţiva paşi, şi îmi dau seama că nu este chiar aşa de greu să merg. 
-Bine. Văd că te mişti bine. Hai să te hrănim.
L-am urmat afară pe uşă, spre un hol lung, slab luminat, parcă scos din filmele de groază. 


No comments:

Post a Comment

I'm really sorry but I'm not in any photo on my blog.
Anyway, I love all the comments you leave here, and I'm pretty sure they will make my day. Thank you! ❤ ❤